Doi băieţi
Posted on 29 June 2011 by Anca Ciuciulin
De două luni încoace, mă tot întreb care sunt pozele preferate din călătoriile în Thailanda.
Am făcut selecţiile mele de fotograf foarte amator; am trimis colegilor şi prietenilor, inclusiv lui Voicu, criticul meu cel mai tăios de obiectiv. Am făcut topuri, am printat câteva. Vreo 7-8 au trecut chiar la rangul de wallpaper, bulversându-mi desktopul în fiecare săptămână.
Nu ştiu.
Uneori revăd cu plăcere imagini de detaliu, de la firave foiţe de aur zburate de vânt până la aburii din farfuria cu supă din cârciuma prăfuită de la marginea şoselei spre Mae Hong Son. Sau aburii care garniseau butaforic sofisticata cină de la Siam Kempinski. (Merită comparaţia, şi acolo zburau nişte aburi din azotul lichid turnat pe sub platouri pentru sporirea rafinamentului şi aşa intimidant al celor 9 – pe bune, 9! – pahare cu vin şi fisticăriilor din farfurii: felii de mimoză prăjită, supă de petale de nu ştiu ce… În fine, o să revin la cina aia.) Sau un filigran de lemn albit de vreme de pe peretele unei case din Pai, sau nişte şopârle date cu var, în basoreliefuri primitive din Grota cu statui de pe malul Mekongului.
Alteori, mi se par „frumoase”, la modul cel mai clişeistic, imaginile cu dansatori împodobiţi, la propriu, până în vârful firului de păr, cu prelungirile de degete aurite – iluzii de aripi în zbor. Siluetele lor se termină întotdeauna cumva diminuat, extremităţile sunt subţiate, sublimate.
Mă uit cu infinită uimire la pozele făcute mulţimii pestriţe de Poi Sang Long, festivitatea năucitor de colorată şi agitată – de îţi vine să gâfâi numai când priveşti – la care sute de săteni conduc „copiii de cristal” spre temple, unde vor sta o vreme sub îndrumarea călugărilor budişti, spre obţinerea unui har menit să aducă noroc familiilor. Un soi de armată blândă.
Şi tot nu mă decid. Totuşi, am două fotografii emoţionante prin asemănare, cu toate că personajele sunt separate de zeci, dacă nu sute de ani. Un băiat din Mae Hong Son, la sfârşitul celor trei zile ale ceremoniei pomenită mai sus, şi o statuie din Wat Tha Thon, districtul Mai Ai din nordul extrem al provinciei Chiang Mai, la graniţa cu Myanmar.
Amândoi au graţie, sensibilitate, emoţie şi o seninătate subînţeleasă şi zâmbitoare. Doar că băiatul viu caută, iar celălalt a aflat. A înţeles. Dar nu are nici cum, nici de ce să explice ce ştie. Să înţelegi singur, cu capul tău.
Dacă vrei.
