Text şi foto: Adina Branciulescu

În satul pescăresc Chaloklum, noi, farangii pierde-vară măsurăm timpul în seri de jam sessions la Omega Bar. Aici, ca în grădina lui Epicur, se strâng în fiecare miercuri toţi frumoşii nebuni ai Chaloklumului.

Casele aliniate la stradă sunt mici şi lipite unele de altele; Omega Bar e singura grădină. Barul propriu-zis este un foişor mai mare, înconjurat de vegetaţie şi copaci din toate părţile, care în serile de miercuri devine neîncăpător. La intrare se adună şlapii farangilor (denumirea pe care turiştii o primesc de la localnici) ca un banc de peşti nemişcat şi ameninţător. Afară sunt mese cu scaune, iar înăuntru sunt mese joase şi perne. Cei care vin devreme, pe la opt, prind o pernă şi o masă, restul se îngrămădesc până ocupă toată podeaua.

În faţă este barul, unde vinde Pit, soţia lui Genni Gori (proprietarul Omega şi al Cuccina Italiana de vizavi), iar la stânga lui, locul unde se aşează instrumentele; ieri seara au fost aşa: un american la chitară electrică, un neamţ la chitară acustică şi alţi trei (printre care şi Genni) la diferite instrumente de percuţie.

În faţa lor, pe jos, stătea un australian cu un instrument lung, aborigen, asemanator tulnicului nostru (didgeridoo). Au mai apărut apoi un fel de cimpoi şi o tamburină. Percuţia dădea ritmul şi era susţinută foarte bine de instrumentul acela aborigen – care dădea muzicii un sound tribal. Chitarele, în special cea electrică (un duet foarte bun între chitara electrică şi acustică) orientau totul către jazz, iar cimpoiul şi tamburina dădeau o notă săltăreaţă.

Genni, proprietarul, e tipul cel mai nemaipomenit pe care l-am văzut în viaţa mea. Munceşte ca un sclav, e generos ca un rege şi se joacă mai ceva ca un copil. Respiră şi emană în jur un aer de pace, linişte şi bună dispoziţie. El a început proiectul Omega Bar în urmă cu peste un an – mai întâi ca loc de joacă pentru copii, iar seara – ca loc de întâlnire şi liberă exprimare artistică de orice fel. Pentru Genni, miercurea e singura zi de odihnă (toată săptămâna face el însuşi pizza şi paste – cele mai bune din lume, mai bune decât cele italiene). Genni însuşi cântă şi improvizează – şi le face chiar bine. Se vede că-i place muzica şi că se bucură de serile astea. Săptămâna trecută au venit aici doi băieţi italieni care au  interpretat cântece vechi din sudul Italiei, în dialect, care au făcut să plângă partea italiană a audienţei.

Şi, desigur… nu poate exista poveste fără celălalt italian celebru al satului nostru: Gigi – zeul nostru pierde-vară, jucăuş şi dement al Chaloklumului.

Auditiv te laşi învăluit de muzica bună, olfactiv – ameţit de mirosul de tutun bun; vizual, elementul cel mai puternic, în jurul căruia pare să graviteze totul, chiar şi atunci când e la periferia evenimentului, este Gigi. Ieri purta o pereche de pantaloni pescăreşti cu crăpătură până la coapse, de un portocaliu ţipător. În partea de sus, avea un tricou negru cu un cap alb de tigru şi o eşarfă albă la gât. Pe mâna stângă, trei brăţări late, metalice, iar pe dreapta, două din piele cu ţinte. Era singurul care stătea în picioare şi dansa un dans demonic care combina suciri, răsuciri, mişcări de box şi de yoga. A dansat la fel de entuziast şi când cineva a încercat să cânte, fără să reuşească – şi a ieşit doar un schelălăit.

După o săptămână:

Chiar dacă ieri n-am mai găsit masă liberă decât pe margine, de aici am asistat la “culisele” şi, apoi, la intrarea în scenă a celui de-al treilea personaj cu numele indisolubil legat de Omega Bar. Se află pe insulă de un an şi e nelipsit de la miercurile muzicale. Înalt, slab şi cu nas de cocostârc, Chris e un tip pe care nu-l poţi trece cu vederea. Mai ales că, la început, dă impresia unui multitalent muzical. Cântă vocal, la chitară, la instrumentul acela asemănător cimpoiului, şi este as la jam session. Aseară stătea ascuns într-un colţ, dincolo de gardul barului, şi repeta încovoiat peste chitară. Ar mai fi rămas acolo solitar, ca un Kurt Cobain răvăşit şi adâncit în muzica lui, dacă nu ar fi auzit o melodie cunoscută. Atunci Chris al meu a înviat. S-a ridicat precipitat şi, în timp ce dădea ocolul barului ca să ajungă la scenă, de dupa perdeaua de copaci şi tufe, răzbăteau urlete guturale cu care completa cvartetul instrumental. S-a aşezat pe scaunul gol din mijlocul formaţiei şi… a început.

Când am spus Kurt Cobain nu am intenţionat să dau o poreclă răutăcioasă. Cu părul blond, până la umăr, chiar seamănă puţin cu el. Asemănarea a fost mai mare când a cântat o versiune proprie de la “Ring of Fire”, al lui Johnny Cash: zbaterea interioară era evidentă, părul îi acoperea faţa concentrată, scaunul devenise neîncăpător până când, într-un final, Chris a explodat: s-a ridicat în picioare, l-a acoperit pe vecinul din stânga (cel din dreapta, familiarizat cu momentul, era vizibil amuzat) şi şi-a început recitalul. “Când vine Chris, nu mai are loc nimeni de el”, mi-a spus o prietenă. I-am dat dreptate.

Asta e Omega Bar! Nu iţi vine să vii pe aici într-o buna zi?  Ştii, peste o săptămână e iar miercuri.