Am senzaţia că nu prea există cadenţă prestabilită a felurilor de mâncare. Poţi începe cu ceva dulce şi poţi încheia cu supă, căci nu există felul întâi, felul doi. Iar dacă nu ţi le pui în castronaşe separate, parcă mănânci un fel de terci continuu. La masă nu se pune la masă cuţit, căci e considerat o armă, ci doar furculiţă (ce ţine loc şi de cuţit şi de lopăţică încărcătoare, nu ai voie s-o bagi în gură, e ca şi când ai mânca la noi cu cuţitul) şi lingură, ce ţine loc de furculiţa europeană. E mai simplu decât sună.

Mănâncă fără ezitare de la vânzătorii de pe stradă; cele mai multe feluri sunt gătite la temperaturi ridicate, majoritatea germenilor patogeni sunt distruşi. Care or fi rămas sunt oricum anihilaţi de chili, ardeii crunţi ca iadul. La început, fii totuşi prudent şi încearcă doar pad see yu (tăieţei cu sos de soia) şi bea din nuca de cocos ţinută pe gheaţă. Ştii regula: cu cât un local – asta poate să însemne trei mese înşirate pe trotuar – e mai aglomerat, cu atât e o garanţie că-i mâncarea proaspătă. Date fiind preţurile mici (un prânz amplu pentru 10 persoane, cu trei feluri de supă, vreo patru peşti mari, cinci-şase platouri cu legume, bere şi sucuri a costat mai puţin de 50 euro) poţi cere mai mult decât ţi-e foamea. Gustă din toate, e singura cale să afli ce-ţi place şi ce-ţi suportă cerul gurii. Vrei să supravieţuieşti unei mese thailandeze? Mai întâi, îţi redefineşti dumneata noţiunile europene despre picant. „Medium” e de nesuportat. „Hot” e deja letal. Fă-te clar înţeles, fie şi prin semne. Deşi thailandezii sunt flataţi dacă oaspeţii rezistă la jarul incandescent din farfurie fără să clipească, la capitolul condimente n-am reuşit să fac figură bună. Măcar m-am străduit.